Bucurestii Vechi

Continuam povestea locurilor Otetelesenilor, reamintind ca Iancu Otetelesanu detinea pe Podul Mogosoaiei o proprietate intinsa, cuprinsa intre Calea Victoriei, Hotelul Novotel de azi, Strada Otetelesanu si Blocul “Lana de Aur” de langa Sala Savoy. In episodul trecut am vorbit despre Hotelul Otetelesanu si transformarile pe care le-a suferit in timp. Acum ne vom ocupa de casa si uriasa gradina a lui Iancu Otetelesanu, care au o istorie chiar mai interesanta decat hotelul.

Harta colonelului Papazoglu [1871] ne infatiseaza locurile lui Otetelesanu cuprinzand hotelul, casele in care a locuit [putin retrase de la Podul Mogosoaiei marcat cu puncte roz], parcul cu copaci seculari din spate si vecinii de atunci ai proprietatii :

.

Povestea familiei Otetelesanu este emotionanta, dar si plina de invataminte.

” … Pe la jumatatea veacului trecut [cca 1850], vornicul Iancu Otetelesanu traia fericit in casele sale de pe Podul Mogosoaiei cu sotia sa Safta, nascuta Campineanu [era sora lui Ion Campineanu ; Campinenii sunt coboratori din neamul domnesc al Cantemirestilor ]. Pe la 1860 insa, nemaifiind tanar, dar atunci sunt patimile mai grele, s-a indragostit nebun de o domnisoara pe care o cunostea de cand era copila, Elena Filipescu, fiica lui Iancu [era fiica marelui logofat si vistiernic Iancu Filipescu]. Cand Safta si-a dat cu nespusa durere seama ca nici timpul nici departarea nu pot stinge vapaia din sufletul sotului ei, s-a hotarat sa divorteze, ca sa nu-i strice fericirea”.

” … In 1861, noua sotie intra in casa din Podul Mogosoaiei. Dar Safta iubea intr-atat pe fostul ei barbat, incat nu a avut taria sa-l paraseasca cu totul si se muta alaturi de el, in cascioara din curte … In fiecare zi de la Dumnezeu venea sa-l vaza, vedea de casa lui si il ingrijea daca era bolnav. Si nu mai era nimic ciudat in aceasta purtare a ei, caci Safta si cu Elena se impacasera in fata Icoanei Maicei Preciste, la Sarindar, si atunci au trait in prietenie si intru dragostea lor pentru acelasi barbat [fosta biserica si manastire ce se gasea pe locul Cercului Militar si al scuarului din fata ; dupa secularizarea averilor manastiresti din 1864, icoana facatoare de minuni de la Biserica Sarindar a disparut fara urma, luand probabil drumul manastirilor din Grecia] “. Acesta poveste a familiei ne este istorisita de Gh. Crutzescu.

Dupa casatorie, timp de douazeci si cinci de ani Iancu si Elena au primit in saloanele elegante ale casei toata protipendada Bucurestilor, calatori straini in trecere prin capitala, diplomati straini, dar si artisti, scriitori.

” … Salonul doamnei Otetelesanu era cel dintai fiindca o mare intimitate ii lega de lumea elitei bucurestene. Si, prin elita, nu se intelegea numai oamenii de sange [nobil], ci tot ce avea un nume sau o situatie in politica, in magistratura, in barou, in armata, in diplomatie, in finante, in literatura etc. Salonul Otetelesanu te consacra. Spre a fi cineva in lumea de sus trebuia sa treci prin acest salon si pe sub autoritatea acestui patronagiu. Aci se lansau fetele in lume, aci se lansau tinerii, aci se innodau intrigile sentimentale, aci se puneau la cale casatorii, aci se hotarau si multe combinatii politice … [C. Bacalbasa]“. ” … Nu erai din lumea buna daca nu fusesesi primit la dansa, dar, oricine vei fi fost, odata primit in saloanele Otetelesanu, faceai parte din acea societate care, timp de un sfert de veac si-a avut cronicarul ei, pe Claymoor : <Delicieuse reception chez M. et M-me Otetelesanu. Toute la fleur des pois de Bucarest se pressait dans ses merveilleux salons …> [ziaristul Claymoor era Misu Vacarescu si tinea rubrica mondena a ziarului conservator de limba franceza "L'Independence Roumaine" care isi avea sediul peste drum de Hotelul Frascati].

In 1876 Iancu Otetelesanu a murit si i s-au facut funeralii “de suveran” ; toata aristocratia Bucurestilor a fost in doliu [se spune ca prima sa sotie, Safta, ar fi murit in aceeasi zi ; *** mai multe despre Iancu Otetelesanu gasiti la sfarsitul articolului].

“Coana Lina”  ramasa singura a fost aceeasi gazda primitoare si gratioasa. Balurile si receptiile au continuat, fiind la fel de stralucitoare ca cele date de printesa Irina Sutu [in Palatul Grigore Sutu, azi Muzeul de Istorie al Municipiului] si de Legatia Rusa [ce se gasea pe locul unde azi Str Eforie intalneste Calea Victoriei]. ” … Les dimanches de M-me Otetelesanu sont plus brillantes que jamais. Le vaste salon, transforme en serre, tout embaume du parfum des roses et des violettes, offre aux toilettes et a la grace des jeunes femmes un cadre splendide [Claymoor]“.

Dar timpul trece si  “… femeia de care Iancu Otetelesanu se indragostise cu atata patima cu patruzeci de ani inainte, era acum batrana si bolnava, si frumusetea ei pierise”. In 1888 a murit si Elena Otetelesanu.

Muzica salonului a fost multi ani asigurata de violonistul si compozitorul Ludovic Wiest, celebru in acea epoca ; recunoscatoare, Elena Otetelesanu i-a lasat acestuia mostenire o mare suma de bani [*** mai multe despre Ludovic Wiest, la sfarsitul articolului].

Deoarece nu au avut urmasi, prin testament, cea mai mare parte a averii Otetelesenilor este lasata Academiei Romane ; executor testamentar fusese numit avocatul Ioan Kalinderu, prieten de familie care va administra atat proprietatea de pe Calea Victoriei, cat si conacul si mosia de la Magurele [Iancu Kalinderu era doctor in drept la Paris, fost administrator al Domeniilor Coroanei si om de incredere al lui Carol I, academician si filantrop].

In 1889 in Casa Otetelesanu se instaleaza pentru o vreme Cercul Regal.

In 1895, antreprenorul Mihai Stere transforma vestita casa in restaurant si berarie de lux, prevazute cu terasa pentru zilele frumoase, iar parcul cu arbori batrani din spatele cladirii devine Gradina Otetelesanu. Loc de petrecere si de spectacole de calitate, va fi preferat de o intrega generatie de scriitori si artisti : George Cosbuc, St. O. Iosif, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Camil Ressu, Iosif Iser.

Terasa Otetelesanu in 1906 :

.

Intrarea in Parcul Otetelesanu era langa fostul Teatru National ; era un local public dar existau restrictii : o anumita tinuta vestimentara si de comportament erau obligatorii. La 1913 :

.

Ne putem face o imagine asupra intinderii fostei proprietati Otetelesanu privind o imagine aeriana din anii 1916-1918 [imagine de pe "muzeul de fotografie"] :

.

Terasa, Gradina si Restaurantul Otetelesanu au reusit sa atraga vreme de mai bine de doua decenii o parte a boemei bucurestene : literati, artisti plastici si actori, care abandonasera locuri mai vechi precum Cafeneaua Kubler, Cafeneaua Fialkowsty, Gambrinus :

.

Spectacolele de la Otetelesanu erau totdeauna de calitate. Compania de teatru si opereta a lui Constantin Grigoriu, infiintata in 1906, a sustinut aici mai multi ani spectacole, aducand in fata publicului artisti de mare valoare ca Vladimir Maximilian si Nicolae Leonard, supranumit  “printul operetei” [trupa lui Grigoriu a evoluat si pe scena Nationalului, pe cea a Teatrului Liric, si mai tarziu, la Teatrul Regina Maria].

“… Iata-l : Leonard apare / Fat-Frumos ca din povesti / Rege al operetei noastre / Vrajitorule, tu esti ! / Iara daca-ti place arta / Fara ca sa fii profan / Stai si savurezi intr-una / Jocul lui Maximilian …”  :

.

Pe timpul rece, Terasa si Parcul se inchideau si oaspetii treceau in Restaurantul si Beraria amenajate in fostele saloane ale Casei Otetelesanu [o iesire a Hotelului Frascati comunica direct cu Terasa si Restaurantul].

.

Gloria Terasei Otetelesanu incepe sa palesca dupa Primul Razboi Mondial ; localul nu mai tinea pasul cu schimbarile vremii ; clientii sunt mai rari :

.

1929 – Terasa Otetelesanu si Hotelul Frascati, vizavi de Imobiliara ; in Piata Teatrului trasurile convietuiesc cu automobilele :

Schimbarile anilor ‘30 de pe Calea Victoriei nu vor ocoli nici vechile locuri ale  Otetelesenilor ; terasa si casa in care traisera impreuna Iancu, Elena si Safta, sunt dezafectate si pregatite pentru demolare :

.

In 1931 are loc demolarea complexului, iar locul este cumparat de Societatea de Telefoane infiintata cu un an in urma. Incepe construirea primului “zgarie-nori” al Bucurestilor, Palatul Telefoanelor, dupa proiectul arhitectilor Louis Weeks, Walter Froy si si Algy van Saanen.

.

Imobilul de 52 de metri inaltime este inaugurat in 1933 pe fondul unor proteste legate de amplasarea acestuia in vecinatatea Teatrului National.

1934 – o silueta modernista incepe sa domine Calea Victoriei ; in comparatie cu ea, celelalte cladiri ale vechii strazi par niste jucarii :

.

In 1935 a fost daramata si ultima cladire a Otetelesenilor, Hotelul Frascati, fiind si el inlocuit de un bloc modern :

.

O fotografie aeriana a anilor ‘30 [Art Historia] ne arata ce mai ramasese din complexul de localuri : o terasa cu scena, inghesuita in spatele celor doua blocuri :

.

Anii au trecut. O reclama art-deco cu tuburi de neon, infatisand-o pe actrita in voga pe atunci Josephine Baker, dincolo de care zarim Palatul Telefoanelor :

.

Bombardamentele din 1944 au lovit si imobilul telefoanelor, si blocul cu Teatrul Savoy ; ambele au fost reparate dupa razboi.

In 1966-1970 este construita de-a lungul strazii Matei Millo aripa noua a Palatului Telefoanelor, fara legatura stilistica cu imobilul initial.

Curemurul din 1977, dar si cele de mai mica intensitate din anii ‘80 au afectat cladirea. Dupa 1990 palatul a fost supus unor lucrari ample de consolidare si reparatii.

Palatul Telefoanelor in zilele noastre :

.

A mai ramas ceva care sa ne aminteasca de salonul primitor al Otetelesenilor, de Hotelul si Terasa Otetelesanu ? Da, o palida consolare : o straduta ce leaga Str Matei Millo de Str Constantin Mille poarta numele Ion Otetelesanu :

———————————————————–

ANEXE

*** Dupa focul din 1847 care a distrus centrul Bucurestilor si zonele invecinate, Iancu Otetelesanu, alaturi de maiorul conte inginer Borroczyn [care a intocmit planuri ale capitalei si a realizat si cateva lucrari edilitare in Bucuresti], de arhitectul Hefft [care a proiectat vechiul Teatru National si a modernizat Palatul de la Cotroceni] si de aga Iancu Manu [seful politiei orasului] a facut parte din comisia de sistematizare a partii centrale a orasului, numita de Gheorghe Voda Bibescu.

In 1865-1866 Iancu Otetelesanu a fost ministru de finante pe timpul domniei lui Cuza.

In viata privata, una din pasiunile lui Otetelesanu a fost jocul de carti ; la masa de joc venea intotdeauna cu 1000 de galbeni [doua pungi pline, suma uriasa de bani] ; se spune ca a castigat mosia de la Magurele cu “un sapte de cupa norocos” [in 1847 arhitectul peisagist Luigi Mayer ii amenajeaza acolo un frumos parc ; acelasi Mayer a amenajat Gradina Cismigiu si Parcul de la Sosea].

Alt hobby al lui Iancu Otetelesanu a fost colectionarea de marci postale, fiind unul dintre primii filatelisti romani.

Prin donatia uriasa facuta Academiei Romane, Iancu Otetelesanu ramane unul din marii filantropi ai Romaniei.

*** Artistul Ludwig Wiest [1819-1889] a fost adus in tara de Alexandru Voda Ghica spre a organiza si conduce orchestra Curtii ; apoi a fost prim-violonist al Societatii Filarmonice, dirijor al orchestrei Teatrului National si profesor de vioara la Conservatorul bucurestean. Wiest a devenit foarte iubit de public mai ales pentru concertele pe care le-a sustinut de-a lungul anilor la Sala Slatineanu, la Gradina Waremberg, la Fialkowsky, la Gradina Rasca, la Parcul Otetelesanu.

—————————————

VA URMA UN EPILOG.

—————————————

SUSTINEM  SI  PARTICIPAM  LA PROIECTUL :

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/index.php