În 1861, la icoana fǎcǎtoare de minuni de la Sǎrindar au venit împreunǎ sǎ se împace, Elena, noua soţie, cu Safta, pǎrǎsita soţie a lui Iancu Oteteleşanu, “şi atunci au trǎit în prietenie şi întru dragostea lor pentru acelaşi bǎrbat”.

Biserica Sǎrindar, înainte de a fi modificatǎ, într-o acuarelǎ a lui Amedeo Preziosi:

.

În anul 1862, dupǎ planurile inginerului Dumitru Poenaru [cel care va reconstrui şi Biserica Sf.Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor] începe restaurarea bisericii, care va dura 17 ani, din cauza şubrezeniei în care ajunsese lǎcaşul.

Cu acest prilej se adaugǎ clǎdirii un exonartex acoperit de douǎ turle.

.

În zilele ce au urmat promulgǎrii de cǎtre domnitorul Cuza a Legii secularizǎrii averilor mǎnǎstireşti (decembrie 1863), icoana din argint aurit fǎcǎtoare de minuni a Maicii Domnului de la Sǎrindar, fala mǎnǎstirii,

a dispǎrut cu sprijinul egumenului lǎcaşului, luând drumul Muntelui Athos, unde i se va pierde urma pentru totdeauna.

Despre interiorul bisericii şi despre dispariţia icoanei, ne istoriseşte tot D. Papazoglu:  “Aceastǎ bisericǎ a Sǎrindarului este lucratǎ pe dinǎuntru dupǎ modelul bisericii Sfintei Sofii din Constantinopole; are douǎ rânduri de loji pe sus şi douǎ rânduri de jeţuri pe jos. Sfânta icoanǎ mare a Maicii Domnului era împodobitǎ cu o coroanǎ mare, lucratǎ cu pietre de smaragd şi rubine. La secularizarea mǎnǎstirilor, fostul egumen grec a trimes icoana la Patriarhia din Ţarigrad. Ea preţuia pânǎ la cinci mii de galbeni şi pentru furarea ei, guvernul de atunci a reclamat la Patriarhie. Dar nu ştiu ce se va fi fǎcut, cǎci operaţia secularizǎrii s-a sǎvârşit fǎrǎ nici un control, fǎrǎ vreun comitet numit pentru o aşa de importantǎ operaţiune, ci ea a fost lǎsatǎ la voia numai a ministrului Cultelor, Golescu, zis Rǎpilǎ  [Alexandru Gh.Golescu “Arǎpilǎ” 1819-1881],  şi ce a vrut a fǎcut (vai de monumentele ţǎrii, cǎci astfel de soartǎ au avut ele întotdeauna)”.

În perioada 1864-1884 a avut loc demolarea treptatǎ a chiliilor (o catagrafie din 1823 vorbeşte de 14, alta din 1862, de 16 odǎi aflate în curtea mǎnǎstirii) şi a celorlalte clǎdiri ale aşezǎmântului. De-a lungul timpului, chiliile mǎnǎstirii slujiserǎ ca odǎi de han, ca saloane de spital, ca şi casǎ de nebuni. Cimitirul de la Sǎrindar a fost desfiinţat, iar mormintele familiilor Ghica, Zefcari, Rallet au fost mutate, în cea mai mare parte, la Cimitirul Bellu.

Biserica imortalizatǎ într-o imagine, împreunǎ cu Teatrul Naţional:

.

Dupǎ Ionnescu-Gion şi George Potra, un han propriu-zis, cu activitǎţi negustoreşti, nu a existat la Mǎnǎstirea Sǎrindar; a fost han doar în mǎsura în care, vreme de mai bine de 200 de ani, datoritǎ faimei icoanei fǎcǎtoare de minuni, lǎcaşul a oferit gǎzduire numeroşilor bolnavi, bǎrbaţi şi femei, boieri sau oameni de rând, dând naştere şi “la lucruri necuviincioase şi la scandaluri”.

Cum arǎta noua bisericǎ şi locul viran rǎmas dupǎ dǎrâmarea chiliilor, aflǎm de la istoricul Emanuel Bǎdescu: “… apǎruse un maidan apreciabil, strǎjuit de o bisericǎ voluminoasǎ, cu aspect de sinagogǎ”.

Frederic Damé îşi aminteşte:  “Pe maidanul care înconjura biserica, ciorile se aşezau din zbor pe gunoaiele şi pisicile moarte aruncate acolo, iar când cǎdea seara, cete de câini slabi şi înfometaţi luau locul ciorilor şi desǎvârşeau astfel serviciul de salubritate al oraşului”.

În anul 1867, când Bd.Elisabeta nu fusese încǎ deschis, în vecinǎtatea Sǎrindarului a început construcţia Hotelului Herdan, care va dura patru ani (a fost numit apoi Hotel Bulevard). Abia în 1870 a fost deschis bulevardul, la început între Calea Victoriei şi Str.Brezoianu, ca prelungire a Bd.Academiei ce pleca de la Str.Colţei şi trecea prin faţa Universitǎţii; Bd.Elisabeta,

conceput ca o arterǎ modernǎ, urma sǎ fie drumul oficial de legǎturǎ între Palatul Regal şi cel de la Cotroceni.

Pe locul fostei mǎnǎstiri, pe la 1870 s-a aşezat şi a dat reprezentaţii Circul Dersein.

În zilele Rǎzboiului franco-prusac, în seara de 11/23 martie 1871, clopotele Bisericii Sǎrindar au rǎsunat chemând bucureştenii sǎ-şi arate simpatia faţǎ de poporul şi armata francezǎ, care pe câmpul de luptǎ pierdea bǎtǎlie dupǎ bǎtǎlie. Manifestaţia, în egalǎ mǎsurǎ antigermanǎ şi antimonarhicǎ (îndreptatǎ împotriva prinţului Carol), a degenerat în violenţe. Peste drum de bisericǎ, în Sala Slǎtineanu (actuala Casǎ Capşa), comunitatea germanǎ din capitalǎ prezidatǎ de Joseph Maria von Radowitz, consulul general al Germaniei la Bucureşti, participa la un banchet de sǎrbǎtorire a zilei de naştere a împǎratului Wilhelm I şi a proclamǎrii Imperiului German. Tinerii participanţi la manifestaţie au spart geamurile sǎlii rǎnind câţiva germani printre care şi consulul; ei au fost împrǎştiaţi de cavaleria comandatǎ de colonelul Vasile Costa-Foru.

Constantin Bacalbaşa îşi aminteşte cǎ în 1872 Biserica Sǎrindar cu “… o mare curte împrejur [fosta mǎnǎstire] şi cu un grilaj de fier înconjuratǎ”.

Podul Mogoşoaiei şi biserica la 1874:

.

În 1876, primul chioşc de ziare din Bucureşti este instalat în faţa Bisericii Sǎrindar, pe colţul intersecţiei dintre Calea Mogoşoaiei şi Bd.Academiei (azi, Bd.Elisabeta).

“O ultimǎ perioadǎ de glorie a avut Sǎrindarul în 1877, când au reînceput ruşii sǎ-şi facǎ slujbele în vechea bisericǎ. Pe pardoseala ei au îngenunchiat atunci Marele Duce Nicolae Nicolaevici, cancelarul prinţ Gorgiakov, generalii Gurko şi Todtleben, ofiţeri din Garda Imperialǎ, cǎpetenii de cazaci … Pe la 1880, biserica începu sǎ se nǎruie”.

Pe terenul ce devenise viran dupǎ dǎrâmarea unor clǎdiri ale mǎnǎstirii, spre Str.Brezoianu, în 1881 începe sǎ dea reprezentaţii Circul Sidoli; în 1912, pe acest loc se va ridica Palace Hotel, în care, la începutul anilor ’40 se va redeschide Berǎria Gambrinus.

Pe Calea Victoriei, în capǎtul actualei Str.Constantin Mille, în 1882, într-o casǎ cu etaj a fost amenajat Hotelul Luvru, care ulterior va fi reconstruit, devenind Hotelul Capitol pe care-l cunoaştem azi.

Biserica ajunsǎ din nou în stare de ruinǎ a fost închisǎ în 1880; dǎrâmarea ei a avut loc între anii 1893 şi 1895 (în timpul demolǎrii, unii bǎtrâni au cerut câte o cǎrǎmidǎ din vechiul aşezǎmânt, ca sǎ le fie acasǎ “pavǎzǎ împotriva relelor”). O bucatǎ din tâmpla Sǎrindarului se gǎseşte la biserica din Rucǎr. Astfel şi-a încheiat existenţa “minunea Bucureştilor, “templul cel mai mǎreţ al capitalei”, “catedrala oraşului”, “cea mai iubitǎ bisericǎ bucureşteanǎ”, “locul de închinare predilect al nevoiaşului, ca şi al elitei bucureştene”.

O analizǎ a cauzelor care au dus la demolarea bisericii, face Spiru Haret în 1911, într-o comunicare publicatǎ în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice:  “Biserica însǎşi era încǎ, de bunǎ seamǎ, aşa cum ieşise din mâinile lui Matei Basarab. Mai târziu, pe la 1865, a suferit o transformare care nu numai cǎ a pocit-o pentru totdeauna, dar a fost şi pricina dǎrâmǎrii ei mai pe urmǎ. Anume, în partea despre intrare, i s-a fǎcut un adaos deasupra cǎruia s-au înǎlţat 2 turnuri înalte, în locul celor 2 turnuleţe … Adaosul fǎcut bisericii, neavând nici o legǎturǎ cu vechea clǎdire, s-a despǎrţit treptat de dânsa şi a început sǎ se încline spre pǎmânt. Negǎsind cu cale sǎ o mai repare, edilii timpului, mai întâi au închis lǎcaşul, apoi l-au dǎrâmat”.

Odatǎ cu biserica a fost dǎrâmatǎ şi clǎdirea Stǎreţiei fostei mǎnǎstiri, în care a locuit o vreme egumenul Iosif Naniescu (1820-1902), viitor Mitropolit; apoi aici a locuit parohul bisericii.

Cu ocazia vizitei în septembrie 1896 a împǎratului Austro-Ungariei Franz-Joseph I în România, pe terenul pe care se gǎsise Biserica Sǎrindar a fost construitǎ o fântânǎ împodobitǎ cu statui alegorice. Într-o vreme când raporturile româno-americane erau practic inexistente, statuia centralǎ a acestui ansamblu pǎrea o micǎ replicǎ a Statuii Libertǎţii din New York.

Realizatǎ din materiale uşoare, fântâna a rezistat pâna la începerea construcţiei Cercului Militar, în 1909, când a fost demolatǎ.

Timp de mai bine douǎ decenii, spaţiul cuprins între Hotelul Bulevard şi Hotelul Luvru a purtat numele de Piaţa Sǎrindar, sau Scuarul Sǎrindar, devenind loc de promenadǎ pentru bucureşteni.

.

Piaţa Sǎrindar, Hotelul Luvru şi Casa Capşa, la 1900:

***

La sfârşitul anilor ’50, cu ocazia lucrǎrilor la fundaţia blocului “Romarta Copiilor”, vis-a-vis de Cercul Militar, sǎpǎtorii au descoperit o reţea de tuneluri şi pivniţe cu pereţii groşi de 0.8 m, aşezate toate de-a lungul unei galerii centrale, care pornea din dreptul Str.Edgar Quinet, continua sub Calea Victoriei şi mergea pânǎ în bulevard. Pivniţa principalǎ pǎrea sǎ ocupe spaţiul de sub fosta Bisericǎ Sǎrindar. Analizând cǎrǎmizile şi stilul acestei construcţii misterioase, arheologii au datat-o ca aparţinând secolului XVII.

.

În primǎvara anului 1912, pe locul fostei biserici a Sǎrindarului a început ridicarea Palatului Cercului Militar.

(VA  URMA)

Pe întinderea ocupatǎ azi de frumosul edificiu şi de spaţiul pânǎ la carosabilul Cǎii Victoria s-a aflat pânǎ la sfârşitul veacului al XIX-lea una din cele mai bogate, mai frumoase şi mai mari biserici a Bucureştilor, Biserica Sǎrindar, acea “bisericǎ a Ghiculeştilor, unde se botezau, se cununau, se îngropau” aceşti domnitori, dar şi alţi oameni de vazǎ, iar pe latura cu cinematografe a Bulevardului, cuprinsǎ între Cercul Militar şi Str.Brezoianu, erau curţile mǎnǎstirii.

***

Deşi, scrie Constantin C.Giurescu, “tradiţia atribuie veacului al XIV-lea – pe vremea lui Vlaicu Vodǎ sau cel mai târziu a lui Mircea cel Batrân (1386-1418) – zidirea bisericii Sǎrindar”, abia în anul 1615, biserica este menţionatǎ chiar sub acest nume; fiind unul din cele mai vechi lǎcaşuri de cult din Bucureşti, ridicatǎ, probabil, în secolul al XVI-lea.

Un document din 1622 menţioneazǎ pe proprietarul Dumitru Sângelinge (!) care vinde lui Pǎtru stegarul “un loc di casǎ denaintea Sǎrindarului”.

Între anii 1645-1652, pe locul unei biserici mai vechi numitǎ “a Coconilor” [a odraslelor domneşti], Matei Basarab a reconstruit din temelii una nouǎ (în aceeaşi perioadǎ, domnul a renovat şi palatul de la Curtea Veche). Deoarece la construcţie participase şi biv-vel-logofǎtul Radu Cocorǎscu, biserica va fi cunoscutǎ şi ca “a Cocorǎştilor”, dupǎ numele acestei familii boiereşti care-şi avea casele în vecinǎtate (pe locul Hotelului Capitol de azi) şi s-a îngrijit multǎ vreme de administrarea ei.

Tot reputatului istoric îi datorǎm ipoteza cǎ în vremea lui Mihai Viteazul, “la nord de Dâmboviţa, hotarul [Bucureştilor] pornea, probabil, din dreptul podului Mihai Vodǎ, mergea spre miazǎnoapte pe actualele strǎzi Domniţa Anstasia şi Brezoianu, apoi spre est pe Sǎrindar în sus, trecând pe la nord de bisericǎ, continua pânǎ la actuala piaţǎ N.Bǎlcescu …”

În 1653 Patriarhul Macarie al Antiohiei a vizitat Biserica Sǎrindar “purtând numele celor 40 de Mucenici Martiri”. Denumirea de “sǎrindar” vine mai sigur de la acest hram al bisericii, şi nu de la faptul, susţinut de anumiţi istorici, cǎ lǎcaşul ar fi fost cea de-a 40-a ctitorie a lui Matei Basarab (de fapt, acum un veac şi jumǎtate, preotul bucureştean Grigore Musceleanu, autorul mai multor lucrǎri despre inscripţiile vechilor monumente româneşti, a “plǎsmuit“ o înscripţie a Sǎrindarului indicând ctitoria lui Matei Basarab; acelaşi preot este “autorul” unei inscripţii de la Biserica Bucur).

În limba greacǎ “saranda” înseamnǎ “patruzeci”; de aceea, prin extensie, în limbaj bisericesc prin “sǎrindar” se înţelege şi slujba de pomenire oficiatǎ de preot dupǎ 40 de zile de la deces.

Mai cunoscut ca hram al bisericii a fost “Adormirea Maicii Domnului”, în vreme ce “cei 40 de Mucenici” revenea Episcopiei Râmnicului ce se afla pe locul Ateneului Român.

La 1675 gǎsim prima consemnare a Mahalalei Sǎrindar, formatǎ în jurul bisericii. În vecinǎtate se afla, mai veche, Mahalaua Tabacilor, alcǎtuitǎ din casele şi atelierele tǎbǎcarilor bucureşteni aşezate de-a lungul Pârâului Tabacilor ce îşi avea izvoarele mai sus de balta Cişmigiului (numitǎ pe atunci şi Lacul Sǎrindarului, mai apoi Balta lui Dura Neguţǎtorul), lângǎ Biserica Schitu Mǎgureanu de astǎzi, care traversa Mahalaua Popii Stoica (Brezoianu) şi se vǎrsa în Dâmboviţa la Vadul Cailor (zona Mihai Vodǎ). Aceastǎ mahala se gǎsea atunci pe locurile care aparţineau Sǎrindarului şi Mǎnǎstirii Sf.Ioan cel Mare.

Din cauza mirosurilor neplǎcute rǎspândite de acest meşteşug şi a reziduurilor ce ajungeau în apa Dâmboviţei, în timpul domniei sale (1678-1688) Şerban Vodǎ Cantacuzino a strǎmutat tabacii în afara oraşului (pe atunci), în josul Dâmboviţei, lângǎ Radu-Vodǎ.

Trecând prin curţile Bǎlǎcenilor şi prin întinsele proprietǎţi ale Cantacuzinilor, în 1692 domnitorul Constantin Brâncoveanu îşi croieşte un drum mai scurt între palatele sale de pe Dâmboviţa şi moşia de la Mogoşoaia. Uliţa va cǎpǎta numele de Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei, din toamna lui 1878) şi va deveni cea mai selectǎ stradǎ a capitalei. Într-un document din 1696 este numitǎ “uliţa cea mare ce vine de la Sǎrindar”.

Este de presupus cǎ Mǎnǎstirea Sǎrindar, care se întindea la vestul bisericii, cu aproximaţie între actualele Calea Victoriei, Bd.Elisabeta, Str.Brezoianu, Str.C.Mille, a fost înfiinţatǎ în primii ani ai dupǎ 1700; la 1710 s-a construit clopotniţa bisericii, “un turn greoi de formǎ pǎtratǎ”, pe care, dupǎ ani, a fost instalat un ceasornic. Clopotniţa şi altarul bisericii se gǎseau cǎtre Podul Mogoşoaiei.

Pe la mijlocul veacului XVIII, chiar lângǎ Mǎnǎstirea Sǎrindar este menţionat Hanul lui Zamfir (altul decât mai cunoscutul Han al lui Zamfir, zis şi al lui Simeon, aflat lângǎ Uliţa cea Mare şi lângǎ Uliţa Mǎrgelarilor).

Sǎrindarul şi mahalalele înconjurǎtoare la 1750:

.

În vremurile când locuitorii îşi luau apa potabilǎ din Dâmboviţa şi din cele câteva fântâni ale oraşului, domnul Alexandru Ipsilanti

a construit în 1779 la Mǎnǎstirea Sǎrindar una din primele douǎ cişmele publice ale Bucureştilor, cu apǎ adusǎ prin conducte de la Crângaşi (Giuleşti); cealaltǎ se gǎsea în zona comercialǎ a oraşului, lângǎ viitoarea Piaţǎ Sf.Gheorghe, pe Uliţa Boiangiilor, azi dispǎrutǎ.

Într-o lucrare din 1788, Ignatius Stefan Raicevich, fostul consul al Austriei la Bucureşti, pomeneşte de icoana fǎcǎtoare de minuni a Maicii Domnului de la Sǎrindar. Aceasta era “izvor de tǎmǎduire tuturor celor care aleargǎ cu evlavie si credinţǎ, draci gonind, orbi, slǎbǎnogi şi tot felul de boli şi neputinţe tǎmǎduind”. Despre aceeaşi icoanǎ, la care se rugau pentru vindecarea bolilor oameni simpli dar şi boieri mari, aminteşte şi Franz-Joseph Sulzer, fost secretar al domnitorului Alexandru Ipsilanti, dar şi cǎlǎtorul francez J.M.Lejeune.

Planul detailat al Bucureştilor întocmit de austrieci în 1791 (ocupaţia austriacǎ 1788-1791) oferǎ şi informaţii asupra vastelor livezi, vii şi grǎdini ale capitalei; în el apare şi grǎdina Mǎnǎstirii Sǎrindar aşezatǎ la apus de bisericǎ, de forma unui pǎtrat cu latura de aprox. 65 m.

Mǎnǎstirea Sǎrindar este scutitǎ de dǎri în 1793 printr-un document emis de Alexandru Vodǎ Moruzzi ; scutirea se referea la oierit, fumǎrit, vamǎ, cǎminǎrit (impozitul pe fabricarea bǎuturilor alcoolice). Acelaşi act îngǎduia lǎcaşului de a-şi mǎri veniturile vânzând vinul mǎnǎstirii într-o cârciumǎ proprie, dar oferea şi o sumǎ pentru untdelemnul candelei de la icoana Maicii Domnului.

Peste doi ani, acelaşi domnitor stabileşte ca Vistieria ţǎrii sǎ funcţioneze în odǎile de la Sǎrindar.

În toamna lui 1797, Neofit, egumenul lǎcaşului, se plânge la Domnie din pricina bolnavilor, “boiernaşi şi jupânese”, care, sosiţi pentru tǎmǎduire, “în aşteptarea sǎvârşirii minunii” nu mai voiau sǎ pǎrǎseascǎ chiliile mǎnǎstirii, în vreme ce alţii, mai neajutoraţi, aşteaptǎ “şezând pre afarǎ prin frig şi ploi”. În timpul ambelor domnii, Alexandru Ipsilanti a trebuit sǎ intervinǎ, fǎcând ordine la Sǎrindar.

În condiţiile în care mǎnǎstirea era închinatǎ uneia din mǎnǎstirile de la Muntele Sfânt [Grecia] cǎreia îi vǎrsa aproape toate veniturile sale, în 1798 marele ban Dimitrie Ghica, epitropul lǎcaşului, primeşte poruncǎ de la domnitorul Constantin Hangerliu ca Sǎrindarul sǎ pǎstreze o parte din aceste câştiguri pentru folosul propriu.

O catagrafie întocmitǎ în acelaşi an menţioneazǎ Mahalaua Sǎrindar ca având doar 30 de case.

Multǎ vreme, la mǎnǎstire au fost îngrijiţi, dupǎ metodele timpului, bolnavii mintali: “În curtea Sǎrindarului, pe lângǎ casele egumeniii, se aflau, pe spaţiosul loc, mai multe odǎi, care serveau, în vechime, la cǎutarea nebunilor, ce erau aduşi ca sǎ cazǎ la rugǎciunile ce se fǎceau la sfânta icoanǎ a Maicii Domnului. Ei erau puşi în lanţuri şi hrǎniţi de cǎtre stat, fǎrǎ nici o altǎ îngrijire doctoriceascǎ. Aceasta a fost pânǎ la începutul secolului al XIX-lea, iar la 1802 au fost mutaţi în curtea bisericii, la icoanǎ, unde iarǎşi erau astfel de încǎperi. Aci însǎ nebunii erau puşi, ziua, în butuc şi noaptea în odǎi, cǎci fǎceau mare zgomot.”

Dupǎ câţiva ani, bolnavii mintali au fost duşi la Biserica Icoanei.

Puternicul cutremur din octombrie 1802 a provocat mari stricǎciuni Bisericii Sǎrindar, ca şi bisericilor Sf.Gheorghe Nou, Colţea, Stavropoleos, Mihai Vodǎ etc. Lǎcaşul va fi reparat pe cheltuiala Cocorǎştilor, Ghiculeştilor şi Filipeştilor.

Într-o tranzacţie din decembrie 1804, sunt menţionate douǎ prǎvǎlii de pe Uliţa Scaunelor, lângǎ Biserica cu Sfinţi, aflate în proprietatea Mǎnǎstirii Sǎrindar şi închiriate biv-vel-medelnicerului Gheorghe Mariuţan.

În 1811, mareşalul Mihail Kutuzov, comandantul suprem al armatei ruse,

a emis un ordin prin care au fost internaţi bolnavi şi rǎniţi ruşi nu numai în spitalele bucureştene, ci şi în locuinţele boiereşti şi în mǎnǎstirile oraşului; printre ele, Sǎrindar, Radu-Vodǎ şi Vǎcǎreşti (ocupaţia rusǎ a durat între decembrie 1806 şi mai 1812).

Pentru cǎ, din cauza degradǎrii avansate zidurile ameninţau sǎ i se prǎbuşeascǎ peste trecǎtori, în 1817 mitropolitul Nectarie, Constandie, episcopul Buzǎului şi o seamǎ de boieri din Divan cer domnitorului Ioan Gheorghe Caragea sǎ porunceascǎ demolarea Bisericii Sǎrindar, dar şi a altor clǎdiri bucureştene ajunse în stare de ruinǎ (Hanul Şerban Vodǎ, Hanul Colţea).

O slujbǎ domnescǎ de pomenire, oficiatǎ acum mai bine de un veac la Sǎrindar, ne este descrisǎ de Dimitrie Papazoglu: “La aceastǎ mǎnǎstire se îngroapǎ familia Ghiculeştilor. Bunul şi creştinul domn Grigore Vodǎ Ghica [1822-1828] se bisericea aici în ziua citirii sfântului acatist, în postul cel mare, împreunǎ cu toţi boierii. Am fost de faţǎ la marele parastas, în timpul când s-au depus rǎmǎşiţele pǎrinţilor lui vodǎ, banul Dimitrie Ghica,

în cavoul cel nou al familiei. Era toatǎ boierimea, dimpreunǎ cu vodǎ, la serviciul funebru şi, când a fost sǎrutarea oaselor, s-a coborât vodǎ din tronul sǎu domnesc de a îmbrǎţişat coşciugurile cu oasele pǎrinţilor sǎi şi le-a sǎrutat cu lacrimile în ochi. În acea zi s-au fǎcut milostenii la sǎraci, s-a dat masǎ pentru toatǎ sǎrǎcimea aflatǎ la aceastǎ solemnitate, s-a trimis şi vinovaţilor din puşcǎrie de mâncare şi lumânǎri, s-au iertat cei cu vini uşoare”.

Într-una din “Scrisorile cǎtre V.Alecsandri”, intitulatǎ “Şcoala acum 50 de ani”, Ion Ghica povesteşte o întâmplare amuzantǎ petrecutǎ pe la 1830 la Biserica Sǎrindar:  <Într-o duminicǎ, la liturghie, scandal mare la Sǎrindar. Epitropul, om evlavios, recunoscuse în “Domnul Domn Savaot” aria “Voyez sur cette roche”! din “Fra Diavolo” [operǎ comicǎ în trei acte, recentǎ pe atunci, a lui Daniel Auber]. Pe lângǎ grupul Anton Pan, Nǎnescu, Chiosea [fiul dascǎlului de la şcoala Bisericii Udricani] şi Unghiurliu [viitor cântǎreţ bisericesc], unul şi nedespǎrţit, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de ţârcovnic; se introdusese în societatea acelor diletanţi fǎcându-le tot felul de misiuni; ştia unde se gǎsea pelinul [vin, “pelin de mai”] cel mai bun şi unde se frigeau “trandafirii” cei mai gustoşi [cârnaţi de porc tradiţionali, foarte piperaţi]; fǎceau haz fiindcǎ era plin de originalitate, de duh şi de veselie. Acela era tânǎrul Filimon …> [este vorba despre viitorul scriitor Nicolae Filimon,

care era fiul preotului de la Biserica Enei, demolatǎ în 1977].

.

Cutremurul din anul 1838 a afectat puternic biserica; au fost fǎcute reparaţii de mântuialǎ şi se poate considera cǎ atunci a început declinul bisericii.

“Sǎrindarul rǎmâne bisericǎ domneascǎ şi sub Alexandru Ghica [1834-1842 ],

aci ascultǎ Vodǎ slujba din noaptea Paştelui 1837, şi atuncea în vechea bisericǎ rǎsunǎ pentru întâia oarǎ cântǎrile unui cor românesc, întocmit dupǎ regulile muzicei bisericeşti ruseşti” aflǎm din “Cantorul de Aviz şi Comerţ”.

În cele câteva luni de ocupaţie ruso-turcǎ din 1848-1849, “autoritǎţile ruseşti … cu preoţi ruşi şi cor cǎzǎcesc, dar şi cu cântǎreţii Mitropoliei” … “serbeazǎ la Sǎrindar sǎrbǎtorile lor”. La câteva zile dupǎ ce a ţinut slujbǎ în cinstea şi în sǎnǎtatea Împaratului Rusiei cu prilejul zilei sale de naştere, Mitropolitul a trebuit sǎ meargǎ sǎ-l felicite pe Fuad Efendi, cu ocazia Bairamului.

.

“Dar veni clipa când plecarǎ şi turcii şi ruşii, şi Sǎrindarul rǎmase ce fusese: bisericǎ boiereascǎ unde se fǎceau cununiile şi înmormântǎrile cele mari, unde se împǎrtǎşea Dimitrie Ghica, unde Scarlat Ghica [beizadea Scarlat, 1812-1875, cǎsǎtorit cu Elisa Şuţu] venea adesea sǎ-i citeascǎ preotul Ioniţǎ câte un acatist, unde s-a cununat Mihail Kogǎlniceanu, unde Constantin Cantacuzino [“Caimacamul”, 1800-1875, cǎsǎtorit cu Zoe Slǎtineanu], înainte de a pleca în strǎinǎtate, punea sǎ i se citeascǎ moliftǎ de cǎlǎtorie” scrie Gh.Crutzescu.

Sǎrindarul şi Podul Mogoşoaiei pe planuri ale oraşului de la 1850:

(Va continua).

.

O imagine de pe celǎlalt mal al Dâmboviţei ne aratǎ acelaşi pod, dar şi ce avea în spate fotograful pozei anterioare: Piaţa Bibescu-Vodǎ aşezatǎ de-a lungul Bd.Regina Maria,

şi Spitalul Brâncovenesc

—-

X22. ne înfǎţişeazǎ Str.Sǎrindar în seara zilei de 6 decembrie 1916, când capitala a fost ocupatǎ de trupele germane şi de aliaţii lor. Bucureşteni de toate categoriile sociale privesc înmǎrmuriţi, rezemaţi de gardul Cercului Militar şi din Str.Sǎrindar cum din vehiculele militare coboarǎ trupe şi ocupǎ câteva clǎdiri.

.

Pentru aproape doi ani, clǎdirea Cercului Militar va fi transformatǎ în Cartier General al trupelor germane,

.

Hotelul Luvru (azi Capitol) a devenit cazarma-dormitor a germanilor, parterul Casei Popovici, birou de schimb valutar pentru germani,

Hotelul şi cafeneaua Capşa – Cartier General al trupelor bulgare

Bucureştii nu mai fuseserǎ sub ocupaţie din 1878, când ruşii, foştii aliaţi din Rǎzboiul contra Turciei, aflaţi pe drumul de retragere spre Rusia, s-au stabilit aici pentru câteva luni.

——-

X23. reprezintǎ o perspectivǎ a bulevardului spre Hotelul Bristol, luatǎ de la intersecţia cu Calea Victoriei ; mai în spate, fosta Editurǎ şi Tipografie “Minerva” (cea din imaginea mai veche X13.) ; în prim-plan dreapta, în spatele copacilor, clǎdirile care azi sunt înlocuite de blocul cu “Princess Casino”

—–

X24. este Biserica Doamnei (ridicatǎ în 1683 de Doamna Maria Cantacuzino, soţia domnitorului Şerban Cantacuzino), având în stânga fosta clǎdire Greceanu.

—-

X25. este Str.Academiei, spre capǎtul ei, fotografiatǎ din faţa vechiului Minister de Interne cǎtre Fundaţia Carol I. În spate, în stânga observǎm spatele Hotelului Metropole şi al Bǎncii Naţiunii care aveau faţadele principale la Calea Victoriei, în dreapta, necuprinsǎ în cadru, Şcoala Superioarǎ de Rǎzboi

O perspectivǎ similarǎ ne-a oferit fotografia X14., într-un episod anterior

—-

X26. ne prezintǎ vechiul Hotel Union şi intresecţia Str.Academiei cu Str.Biserica Enei. În spate este Hotelul Regal, la intersecţia cu Str.Regalǎ. Acum un veac, în fiecare dimineaţǎ de duminicǎ, velocipediştii bucureşteni, organizaţi intr-o asociaţie, se adunau în faţa hotelului şi porneau împreunǎ în cursǎ spre Şosea sau spre destinaţii mai îndepǎrtate.

.

Întâi a fost demolat Hotelul Regal (în 1926) şi în locul sǎu a fost ridicat Hotelul Stǎnescu (Negoiu),

apoi vechiul Hotel Union, în anul 1930, construindu-se aici un hotel nou. Ambele clǎdiri au fost construite dupǎ planurile arhitectului Arghir Culina. Vedere din Câmpineanu spre cele douǎ noi hoteluri;  în fundal vedem Blocul Carlton

.

Vechiul Hotel Union fusese construit în 1867 pe locul uriaşelor case ale boierilor Cornescu din fosta mahala Popa Manea (foto L.Angerer 1856)

.

Amprenta Hotelului Union pe un plan din 1870, când a prins contur şi Str.Regalǎ

.

Revenind la fotografia X26, în fundal-stânga este, aproape complet acoperitǎ, clǎdirea de colţ X3 întâlnitǎ într-un episod anterior

—-

X27. înfǎţişeazǎ Casa Petrovici şi, mai în spate, Casa Greceanu, ambele situate odinioarǎ la intersecţia Cǎii Victoria cu Bulevardul Elisabeta. Clǎdirile şi strada sunt împodobite de sǎrbǎtoare, mii de bucureşteni au ieşit sǎ vadǎ pe prinţul de coroanǎ, moştenitorul coroanei germane, Friedrich Wilhelm de Prusia, fiul Kaiserului Wilhelm II, însoţit de cǎtre Carol I, ruda sa. Prinţul sosise în vizitǎ la invitaţia Casei Regale a României.

Imaginea este realizatǎ dintr-un balcon al Hotelului Luvru (azi Capitol).

.

În stânga cadrului fotografiei se gǎsea Foto Julietta, fotograful oficial al Curţii Regale. Alǎturi, altǎ firmǎ celebrǎ în capitala de acum 100 de ani, magazinul de lenjerie şi galanterie finǎ “THE DERBY” al lui Anton Kaufmann, din Calea Victoriei 44

.

Aceeaşi perspectivǎ, puţin lǎrgitǎ

.

Aceeaşi caleaşcǎ regalǎ, purtând aceleaşi personaje, în timpul vizitei princiare

—-

X28. este o perspectivǎ de acum un veac a Cǎii Victoriei, luatǎ din balconul etajului I al fostului Jockey-Club ce se gǎsea, pânǎ la sfârşitul anilor ’30, în Piaţa Palatului Regal. În prim-plan, câţiva clienţi ai selectei Cafenele High-Life din incintǎ, urmǎrind atenţi strada. Vis-a-vis, Hotelul Manu şi Hotelul Splendid. Acoperitǎ de clienţii cafenelei vedem casa lui Nicolae Neculescu, în locul cǎreia se va construi Hotelul Atheneé Palace

.

Balconul Jockey-Clubului, vǎzut de aproape

.

O fotografie din aceiaşi ani, luatǎ din dreptul Hotelului Splendid cǎtre Jockey-Club. Clǎdirea albǎ din spate este Casa Cretzeanu cu Bǎcǎnia Ciobanu (din episodul trecut), în fundal-dreapta – Hotelul Imperial de lângǎ vechiul Palat Regal; tot în stânga, Gradina Ateneului

————

X29. ne înfǎţişeazǎ imobilul Jockey-Club, care se afla pe locul parcǎrii din faţa restaurantului Cina. Grupuri de agricultori sosiţi în capitalǎ cu ocazia Expoziţiei Jubiliare din 1906 trec pe Calea Victoriei, vizitând cele mai importante locuri ale oraşului. În afara cadrului imaginii, în dreapta, se gǎseşte Fundaţia Carol.

.

Peste drum de Jockey-Club se gǎsea aripa de nord a vechiului Palat Regal şi de Hotelul Imperial (fanfara militarǎ având în frunte tamburul major trece prin faţa Palatului)

.

Palatul Jockey-Club vǎzut din faţa Grǎdinii Ateneului

—-

X30. este o fotografie fǎcutǎ de la intersecţia Str.Wilson (azi Dem.Dobrescu) cu Str.Boteanu ; în faţǎ avem spatele Bǎncii Naţiunii şi capǎtul Str.Academiei, în stânga Şcoala Superioarǎ de Rǎzboi, în dreapta Fundaţia, iar în spate – Palatul Regal.

=============

M-am gândit sǎ solicit perspicacitatea, atenţia şi cunoştinţele experimentaţilor şi pasionaţilor mei cititori printr-o nouǎ postare în care sǎ-i pun sǎ recunoascǎ/identifice locuri din Bucureştii de odinioarǎ, privind fotografii vechi.

În imaginile pe care vi le supun atenţiei, multe din clǎdiri nu mai existǎ,  unele sunt azi mascate de clǎdiri mai noi, iar o micǎ parte aratǎ, cu mici modificǎri, la fel ca acum multe decenii.

Nu vǎ prezint decupaje de fotografii, ci imaginea întreagǎ, aşa cum a fost realizatǎ de fotograf ; uneori am acoperit cu un dreptunghi unele construcţii mai cunoscute din cadru spre a face mai incitantǎ identificarea.

Cu cât veţi fi privit şi analizat în decursul timpului mai multe fotografii vechi şi cu cât lecturile voatre despre trecutul oraşului sunt mai bogate, cu atât recunoaşterea/identificarea va fi mai uşoarǎ. Toate imaginile se referǎ la locuri de pe strǎzile principalele ale Bucureştilor. Pentru a nu influenţa investigaţiile voastre, nu voi comenta rǎspunsurile pânǎ sǎptǎmâna viitoare.

Noua temǎ de vacanţǎ cuprinde un alt set de 10 fotografii. O nouǎ aventurǎ prin Bucureştii de altǎdatǎ!

Spor la treabǎ!

—————————–

X21.

——————-

X22.

————————

X23.

—————-

X24.

———————-

X25.

———————–

X26.

———————–

X27.

———————–

X28.

———————-

X29.

———————–

X30.

ea ar putea face parte foarte bine dintr-un set de imagini în care trebuie identificatǎ zona, ca în cele douǎ teste anterioare.

.

Vom arǎta însǎ imaginea întreagǎ, spre a putea vorbi despre un colţ de Bucureşti, aşa cum arǎta acum aproape un veac.

.

Este vorba de o carte poştalǎ apǎrutǎ, probabil, în anii Primului Rǎzboi Mondial, sub ocupaţia germanǎ. Este o perspectivǎ spre Dealul Mitropoliei şi spre fosta mahala Antim, realizatǎ de pe Palatul fostei Prefecturi de Ilfov ridicat pe locul unui palat al Ghiculeştilor. Imaginea este traversatǎ oblic de cheiul drept al Dâmboviţei.

În fundal stânga zǎrim turlele Bisericii Mitropolitane şi Palatul Adunǎrii Deputaţilor construit în 1907 dupa proiectul arhitectului Dimitrie Maimarolu pe locul vechii sǎli şi a chiliilor ce se gǎseau lângǎ Mitropolie.

Imediat dedesupt recunoaştem turla şi cupola Bisericii Sf.Ilie Rahova.

.

Şi mai jos este Piaţa Senatului provenitǎ din exproprierea şi demolarea Palatului Brâncovenesc în anul 1912,

unde începuserǎ excavaţiile şi se turnase deja fundaţia unei clǎdiri ce urma sǎ fie Senatul României. Lucrǎrile la Palatul Senatului, care ar fi trebuit ridicat dupǎ planurile aceluiaşi Dimitrie Maimarolu, au fost întrerupte în anii Primului Rǎzboi, apoi în anii interbelici au apǎrut alte prioritǎţi, aşa încât din lipsǎ de fonduri Senatul nu a mai fost niciodatǎ construit, însǎ acest spaţiu cuprins azi între imobilele Adriatica-Trieste şi Agricola Fonciera pe malul stâng al Dâmboviţei şi Biserica Sf.Spiridon Vechi pe cel drept, a purtat câteva decenii numele de Piaţa Senatului.

Acest loc s-a mai numit apoi Piaţa Splaiului, Piaţa Operetei, iar azi, Piaţa Naţiunilor Unite. Folosind chiar vechile temelii ale iluzoriului Senat, aici s-a ridicat în 1959 blocul-turn “Gioconda”

.

În centrul imaginii

recunoaştem casa construitǎ de prosperul chiristigiu Oprea Soare în anii 1910-1914 dupǎ proiectul arhitectului Petre Antonescu. Dupǎ naţionalizare casa a îndeplinit diverse funcţii, printre care şi pe cea de restaurant – Restaurantul “Bucur”. Dupǎ 1990 aici a fost Casa Bucur şi Casino Bucur, iar dupǎ recuperarea în instanţǎ a clǎdirii de cǎtre moştenitorii în drept, a devenit “Hanul Berarilor”.

Dedesupt vedem clǎdirea fostei Sǎli de Gimnasticǎ şi Scrimǎ care în anii ’20 avea sǎ fie modificatǎ şi transformatǎ în Teatrul Regina Maria (devenit în anii ’50 Teatru de Operetǎ, a fost demolat în 1986). O întâmplare tragicǎ petrecutǎ între pereţii acestei Sǎli a avut loc în toamna anului 1897, când în urma duelului dintre fruntaşii conservatori Nicu Filipescu şi George Em.Lahovary, încǎlcându-se unele reguli din “Codul Dueliştilor”, acesta din urma a fost ucis. Dupǎ câţiva ani, prinţesa Zoe Şuţu, o prietenǎ de familie, a ridicat în faţa intrǎrii Sǎlii de Gimnasticǎ şi Tir un monument care sǎ aminteascǎ mereu de acest eveniment trist ; este o fântânǎ care poartǎ deasupra bustul fostului director şi proprietar al gazetei “L’Independence Roumaine”, G.Em.Lahovary (la rândul sǎu, Nicolae Filipescu se afla la conducerea ziarului “Epoca”). Mǎrind mai mult imaginea noastrǎ, putem observa aceasta fântânǎ-monument.

.

Dupǎ demolarea Teatrului de Operetǎ şi a întregii zone, monumentul a reapǎrut în anii ’90 în spatele blocului “Gioconda”, în pǎrculeţul pe care acum câţiva ani s-au ridicat Aşezǎmintele Nadia Comǎneci ; atunci statuia-fântânǎ a fost reamplasatǎ în faţa blocului-turn:

.

În partea superioarǎ a fotografiei putem observa turlele Bisericii Antim

.

În dreapta, în plan mai apropiat, este Biserica Sf.Apostoli

.

Din splai, chiar din faţa Sǎlii de Gimnasicǎ şi Scrimǎ începea odatǎ  Strada Azilul de noapte,

din care azi, dupǎ demolǎrile şi sistematizǎrile din anii ’80, mai existǎ doar o rǎmǎşiţǎ numitǎ Str. Operetei, care se terminǎ, ca şi vechea stradǎ, în faţa Casei “Bucur”, la întâlnirea strǎzilor Apolodor şi Poenaru Bordea. Hartǎ de la sfârşitul anilor ‘30:

.

Vizavi de Sala de Gimnasticǎ şi Scrimǎ se gǎseau Azilul de noapte şi cantina sa, numitǎ Ospǎtǎria comunalǎ, ambele aparţinând Primǎriei (foto 13).

În lucrarea sa “Bucureştiul în 1906”, Frederic Damé ne documenteazǎ competent: “Comuna … are pe cheiul Dâmboviţei un azil de noapte unde nefericiţii, care nu au un loc unde sǎ doarmǎ, gǎsesc un pat şi o cinǎ caldǎ. În 1905 au fost cazaţi aici 6.443 de bǎrbaţi şi 3.584 de femei … Alǎturi de Azilul de noapte se aflǎ Ospǎtaria comunalǎ, întreţinutǎ de asemenea de oraş şi unde oamenii nevoiaşi pot lua o masǎ consistentǎ la preţul de 0,25 lei pentru clasa I şi de 0,60 lei pentru clasa a II-a. Meniul pentru clasa I se compune dintr-un sfert (o jumǎtate de livrǎ) de pâine, o supǎ şi felul doi, preparat întotdeauna cu carne şi legume. Meniul pentru clasa a II-a este acelaşi, completat cu fripturǎ şi cu vin. În plus, mesele au faţǎ de masǎ şi se dau şi şervete. Ospǎtǎria a fost inauguratǎ în 1889, fiind înfiinţatǎ din beneficiul din serbǎrile populare, şi a furnizat în 1905  5.505 mese de clasa I şi 63.261 de clasa a II-a …”.

*****Citind cu atenţie pasajul de mai sus, putem observa ce ne-a adus veacul de “civilizaţie” scurs de atunci. Amǎrâţii oraşului puteau mânca cu bani foarte puţini un meniu complet, stropit cu vin, beneficiind de faţǎ de masǎ şi şervet, ambele din pânzǎ (pe atunci) ; o masǎ ca la nuntǎ, doar cǎ lipseau lǎutarii. Deci, cu numai 18 lei pe lunǎ un sǎrac putea mânca zilnic un meniu complet incluzând vin, în condiţii foarte decente şi igienice.

Era scumpǎ, în banii de atunci, o masǎ la Ospǎtǎria comunalǎ? Tot Frederic Damé ne ajutǎ sǎ cunoaştem valoarea leului de acum 100 de ani:

- salariul lunar al primarului Capitalei era de 12.000 lei, iar a adjunctului, de 9.000 lei

- pâinea de 1 Kg costa 0,22 lei (era pâine fǎrǎ aditivi : coloranţi, conservanţi etc.)

- kilogramul de carne de porc costa 0,90 lei (animale crescute fǎrǎ hormoni şi hrǎnite natural, în vremea aceea)

- 1 litru de vin de vin de Odobeşti sau de Panciu costa 0,45 lei (vin natural, fǎrǎ conservanţi, stabilizatori, antioxidanţi, coloranţi etc.).

Bineînţeles cǎ primarul avea un salariu mare, dar un amǎrât cu un venit de 660 de ori mai mic ca al sǎu (12.000 lei : 18 lei), putea lua zilnic o masǎ completǎ.

Cât despre feţele de masǎ din pânzǎ şi şervetele tot din pânzǎ, azi s-ar putea sǎ le gǎsim doar în restaurantele cele mai scumpe (deşi nu sunt sigur), acolo unde putem merge, eventual, o datǎ la câteva luni, şi anume în ziua de salariu.

—–

Sala de mese a Ospǎtǎriei comunale (se observǎ sistemul de iluminat alimentat cu “gaz aerian”)

.

Vederea cheiului drept, din direcţia Cǎii Victoria, într-o panoramǎ aerianǎ din 1926

.

Trecem pe celǎlalt mal al Dâmboviţei şi folosim harta cadastralǎ din 1911 a zonei  (F – locul fotografului, dungi roşii subţiri – câmpul unghiular al fotografiei)

Remarcǎm o proprietate a Societǎţii Dacia, o proprietate a lui Sigmund Prager (foarte aproape de curtea casei din Calea Victoriei!) şi o casǎ a familiei Polizu, imobile vizibile şi în planul apropiat al fotografiei noastre

.

Aceste trei imobile existǎ şi azi.

Proprietatea Societǎţii Dacia, vǎzutǎ din colţul Str.Ilfov cu Splaiul (recunoaştem “rotunjimile” clǎdirii vizibile şi în ultimele douǎ imagini)

.

Proprietatea S.Prager, alipitǎ de cea a Soc.Dacia, vǎzutǎ din Str.Râureanu

.

Casa Polizu, în formǎ de “felie de tort”, adaptatǎ colţului ascuţit

.

Proprietatea Soc. Dacia şi casa Polizu, fotografiate împreunǎ

.

Din nou fotografia iniţialǎ, completatǎ cu obiectivele discutate

.

Unghiul fotografiei vechi pe harta actualǎ

.

Iatǎ cǎ pe malul stâng al Dâmboviţei, în perimetrul ultracentral al strǎzilor Ilfov şi Râureanu, am descoperit un mic colţ de Bucureşti, rǎmas neschimbat dupǎ 100 de ani, în timp ce malul celǎlalt este azi de nerecunoscut.

—–

Acest instrument gigantic se gǎsea pe o clǎdire vecinǎ cu fostul Hotel Splendid, vizavi de terasa de azi a Atheneé Palace

.

În anii când “Buletinele meteo” nu deveniserǎ o modǎ, uriaşul termometru permitea trecǎtorilor sǎ vadǎ cât de toridǎ sau cât de geroasǎ e vremea. Instrumentul se afla la uşa magazinului de instrumente de precizie al lui Carol Bünger, alipit Hotelului Splendid

.

Încǎ din 1894 Bünger deschisese un magazin de proteze ortopedice, pe care le confecţiona în atelierul propriu, având ca modele produsele germane.

În anii interbelici, în afarǎ de magazinul din Calea Victoriei, familia Bünger deţinea şi alte magazine de specialitate în centrul oraşului

X17. înfǎţişeazǎ clǎdirea Creditului Funciar Rural, care se gǎseşte şi azi aproape de intersecţia Str.Doamnei cu Bd.Brǎtianu. În 1925 s-a construit aripa nouǎ care a acoperit faţada principalǎ a vechiului sediu, în condiţiile prelungirii bulevardului Brǎtianu spre actuala Piaţǎ a Unirii.

.

Aceste transformǎri ale zonei au dus şi la demolarea Casei Alimǎnişteanu ce se gǎsea vizavi (pe locul blocului cu reclama Lee Cooper Jeans). Atunci vechea Uliţǎ a Colţei s-a transfigurat devenind Bd.Brâncoveanu (apoi, tot Brǎtianu), capǎtul Strǎzii Sfinţilor care se întâlnea aici cu Str.Doamnei a cǎpǎtat numele de Str.Colţei etc.

În lucrarea sa “Burghezia românǎ, originea şi rolul ei istoric” (1925), sociologul şi filosoful Ştefan Zeletin

explicǎ împrejurǎrile apariţiei acestei instituţii: “S-a vǎzut cǎ cei dintâi care au avut de suferit pustiirile grozave ale cametei au fost marii noştri proprietari [de pǎmânt]:  în câteva decenii bancherii evrei i-au desfiinţat ca şi clasǎ. Era firesc deci ca şi creditul român sǎ aibǎ în vedere deocamdatǎ nevoile lor şi sǎ încerce a salva sfǎrâmǎturile vechii boierimi. <Creditul Funciar>, întemeiat în 1873, fu îndreptat împotriva cǎmǎtarilor evrei şi puse pe proprietari în mǎsurǎ de a-şi salva moşiile ipotecate cu dobânzi grele … Boierii români pricepuserǎ, deşi prea târziu spre dauna lor, cǎ evreii nu reprezentau o forţǎ naţionalǎ, ci economicǎ, şi cǎ împotriva lor trebuia sǎ se lupte tot cu mijloace economice. Şi mijlocul economic de a combate camǎta evreiascǎ era banca”.

X18. ne prezintǎ trecerea în revistǎ a trupelor germane de cǎtre Mareşalul August von Mackensen şi Statul sǎu Major. Suntem în anii ocupaţiei germane 1916-1918. În spate observǎm Palatul Societǎţii Funcţionarilor Publici ce se gǎsea la Piaţa Victoriei, în zona dintre capǎtul Str.Buzeşti şi capǎtul Bd.Lascǎr Catargiu (azi pe locul sǎu avem un bloc).

Clǎdirea fusese ridicatǎ la 1900 dupǎ planurile arhitectului N.C.Mihǎescu şi a fost distrusǎ de bombardamentele din 1944. Aici a locuit câţiva ani scriitorul Alexandru Vlahuţǎ împreunǎ cu colecţia sa de tablouri semnate de Grigorescu.

Mackensen apare şi într-o altǎ fotografie în zona acestei clǎdiri

August von Mackensen a fost unul din cei mai remarcabili ofiţeri ai Imperiului German ; iatǎ-l în uniforma de husar (însemnele cǎciulii sale nu promit nimic bun …)

X19. reprezintǎ cheiul Dâmboviţei pe la 1900, cu Podul Şerban Vodǎ care fǎcea legǎtura între Calea Şerban Vodǎ (spre dreapta) şi Str.Carol (spre stânga).

În fundalul imaginii, Mǎnǎstirea Radu Vodǎ.

.

Folosim o fotografie aerianǎ din anii 1926-1927 pentru a ne orienta în X19: am încercuit Podul Şerban Vodǎ, am indicat clǎdirea (==>) şi am marcat puntea de pe care fotograful (F) a realizat imaginea. În stânga se observǎ intrarea cǎtre Aleea Mitropoliei, în centru este Piaţa de gros Bibescu Vodǎ, în fundal – Spitalul Brâncovenesc şi Palatul de Justiţie

Detaliu

.

Locul unde se gǎsea podul pe o hartǎ actualǎ

.

Imaginea X19. este luatǎ dintr-o carte poştalǎ care indicǎ în mod greşit cheiul în zona Cotrocenilor (!!!)

X20. ne înfǎţişeazǎ în prim-plan balconul Casei Capşa în anii ‘20

rǎmas pânǎ azi neschimbat

.

Peste stradǎ observǎm imobilul “Lâna de Aur” şi o parte din fostul Hotel Frascati, în locul cǎruia este azi blocul cu Teatrul de Revistǎ Constantin Tǎnase.

————-

Casa Cretzeanu se gǎsea vis-a-vis de vechiul Palat Regal, la colţul Cǎii Victoria cu Strada Vǎmii (ulterior denumitǎ Strada Vienei, datoritǎ Consulatului Austro-Ungar, apoi Strada Wilson în anii interbelici, dupǎ numele preşedintelui american Woodrow Wilson, apoi Strada Serghei Kirov, în anii ’50, dupǎ numele unui cunoscut activist sovietic, apoi Strada Oneşti în anii ’60-‘80, iar acum Strada Dem Dobrescu, dupǎ numele unui fost primar al Capitalei). Deci, peste drum de Casa Cretzeanu se gǎsea Casa Golescu, devenitǎ apoi Palat Domnesc, apoi nucleul Palatului Regal  [Paul Lindenberg ne descrie prima impresie pe care “palatul” i-a fǎcut-o în mai 1866 principelui Carol, care, intrat în Bucureşti şi însoţit de generalul Golescu şi de trupa de cavalerie, mergea pe Podul Mogoşoaiei spre Mitropolie, unde avea sǎ depunǎ jurǎmântul : tânǎrul principe “îşi întrebǎ însoţitorii ce casǎ este aceea, la care, cam deconcertat, generalul Golescu rǎspunse: <Este palatul>. Dar principele crezu cǎ n-a înţeles bine şi întrebǎ; <Unde este deci palatul?>, la care generalul ... arǎtǎ spre casa cu un singur etaj, lipsitǎ de orice podoabǎ” ].

Dupǎ Casa Cretzeanu se vede fosta Casǎ Assan, transformatǎ spre 1880 în Hotel Metropole

.

Bǎcǎnia C.Ciobanu aparţinuse anterior la fel de celebrului bǎcan Colţescu, la care Ciobanu fusese în tinereţe “bǎiat de prǎvǎlie”. Gh.Crutzescu ştie multe despre aceastǎ “instituţie unicǎ” în Bucureştii sfârşitului de veac XIX ; în simandicoasa prǎvǎlie protipendada bucureşteanǎ gǎsea “trufandale de-ţi lǎsa gura apǎ, cu mistreţi şi cǎprioare atârnate întregi în prag, cu mormane de iepuri şi de potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasǎ ca o naturǎ moartǎ olandezǎ, cu bǎieţii atât de sprinteni, care jongleazǎ cu şpriţurile şi umplu dintr-o singurǎ mişcare doi ţapi …”.

Colţescu “fǎcuse o avere frumoasǎ în timpul rǎzboiului de la 1877-78, când cererea ruşilor dupǎ şampanie era atât de mare, încât Colţescu se apucase sǎ fabrice Pomery şi Cliquot chiar în pivniţa casei [!!!]”.

Faima şi prosperitatea bǎcǎniei Colţescu sunt dovedite de mǎrturisiri din epocǎ : “s-a primit odatǎ, la Palat, o scrisoare, cu adresa <M.S. Regelui, la Palatul Regal, în faţa bǎcǎniei lui Colţescu [!!!]>”.

Dacǎ aveai o bancnotǎ de 1000 de lei, nu aveai unde s-o schimbi în tot oraşul decât la Colţescu sau la Banca Naţionalǎ!

Spre 1890 Colţescu s-a sinucis de supǎrare, dupǎ ce a vǎzut cǎ fiul sǎu deschisese chiar alǎturi “o bǎcǎnie concurentǎ”. Afacerea a fost preluatǎ de Ciobanu.

Casa aparţinea urmaşului unei vechi familii boiereşti, Iancu Cretzeanu, licenţiat în drept la Paris, judecǎtor de instrucţie la Tribunalul Ilfov. Soţia sa “coana Mariţa Cretzeanca nu ieşea niciodatǎ pe jos. Primea în toate zilele, lungitǎ pe canapea în salonul cel mare, cu o dantelǎ pe umeri şi, în picioare, pantofi de mǎtase neagrǎ”.

.

Revenim la fotografia X11. În spate se vede casa caimacamului Iancu Manu, care a fost expropriatǎ împreunǎ cu alte imobile vecine şi demolatǎ ; pe acest teren s-a ridicat Fundaţia Carol I. Într-o fotografie realizatǎ dupǎ câţiva ani, recunoaştem în dreapta balconul Casei Cretzeanu, iar în spate, Fundaţia

.

Casa Cretzeanu a fost dǎrâmatǎ în 1908 şi pe locul ei a fost ridicatǎ clǎdirea Bǎncii Naţiunii

.

În 1921-22 banca a dat faliment; falimentul a fost rǎsunǎtor, cu ecouri şi implicaţii financiare internaţionale ; articol în ziarul New York Times, 1 ianuarie 1922

În anii urmǎtori, aici a funcţionat Banca Danubiana. Interesant este cǎ bǎcǎnia lui Ciobanu, dupǎ dǎrâmarea Casei Cretzeanu, a continuat sǎ-şi desfǎşoare activitatea la parterul edificiului bǎncii!!!

Chiar şi reclamele interbelice dovedesc continuitatea Bǎcǎniei Ciobanu în acest loc:

.

X12. ne prezintǎ intrarea în Palatul Universul în 1934, la festivitatea sǎrbǎtoririi a 50 de ani de la înfiinţarea ziarului

Pe faţada clǎdirii, observǎm firma Societǎţii DISCOM, care şi-a avut sediul tot aici. DISCOM a luat fiinţǎ în 1931, dupǎ intrarea în incapacitate de platǎ şi în stare de faliment a Bǎncii Marmorosch-Blank în anii Marii Crize. Atunci, Banca Naţionalǎ a ajutat pe mai multe cǎi banca sǎ iasǎ din dificultate. Pentru a se redresa, Banca Marmorosch-Blank a obţinut din partea statului concesiunea monopolului tutunului şi sǎrii, tocmai obiectul de activitate al Societǎţii DISCOM, care a fost condusǎ de Aristide Blank, şi el bancher, fiul lui Mauriciu Blank.

.

X13. ne înfǎţişeazǎ o panoramǎ a Bulevardului, luatǎ din Hotelul Bristol aflat şi azi la colţul cu Str.Academiei. În stânga vedem Hotelul Bulevar, Eforia Spitalelor Civile (azi Primǎria Sect.5), Ministerul Lucrǎrilor Publice (azi Primǎria Municipiului) şi vechea Imprimerie a Statului. În dreapta, Palatul Tipografiei şi Editurii Minerva, alipit de Casa Petrovici (colţ cu Calea Victoriei) în care a funcţionat ulterior Clubul Partidului Ţǎrǎnesc.

Imaginea este din anul 1910, ceea ce explicǎ absenţa Cercului Militar.

.

O fotografie aerianǎ aratǎ dispunerea acestor clǎdiri câţiva ani mai târziu

“Minerva” aparţinuse prinţului Gh.Gr.Cantacuzino zis “Nababul” (fost Primar al Capitalei, fost Ministru al Lucrǎrilor Publice, fost Ministru de Finanţe, fost Ministru de Interne, fost Preşedinte al Adunǎrii Deputaţilor, fost Preşedinte al Senatului, fost Preşedinte al Partidului Conservator, fost Prim-ministru). Printr-un gest considerat în epocǎ nepatriotic, în anii ezitǎrilor României de a intra în Marea Conflagraţie, Cantacuzino a vândut Tipografia şi Editura Minerva unui grup german de interese.

Astfel “Minerva” a ajuns sub influenţa Lojei Marelui Orient. Cantacuzino însuşi era bine cunoscut ca francmason

Aşa încât, în glorioasele dar frǎmântatele zile ale lui decembrie 1918, între zidurile “Minervei” a fost orchestratǎ în scop destabilizator revolta muncitorilor tipografi din 13 decembrie. Agenţi bolşevici plǎtiţi de “Minerva” au tras asupra trupelor venite sǎ menţinǎ ordinea şi apoi s-au fǎcut nevǎzuţi. Urmarea a fost împuşcarea în plinǎ stradǎ a mai multor manifestanţi.

În fotografia X13. putem observa la parterul editurii atelierul fotografic FOTOGLOB ce aparţinea unui urmaş al doctorului mason Iuliu Barasch.

În anii ’20, pe locul “Minervei” s-a construit sediul Editurii şi Librǎriei Cartea Romaneascǎ, adevǎratǎ citadelǎ a popularizǎrii operelor scriitorilor şi poeţilor naţionali în toate colţurile României Mari

.

Atelierul FOTOGLOB lucra acum pentru “Cartea Româneascǎ”

.

X14. ne prezintǎ o imagine în lungul Str.Academiei, spre capǎtul ei, unde zǎrim Fundaţia Carol I ; în stânga este spatele Bǎncii Naţiunii, în dreapta – gardul vechii Şcoli Superioare de Rǎzboi (vreau sǎ specific aici cǎ tramvaiul 15 a circulat mereu pe întreaga lungime a Strǎzii Academiei, pânǎ în anii ’40, când a fost desfiinţatǎ).

.

X15. ne înfǎţişeazǎ sediul Editurii “Cartea Româneascǎ” dupǎ bombardamentele aliate din aprilie 1944, dupǎ ce în anii ’30 clǎdirea iniţialǎ fusese modificatǎ şi supraetajatǎ. La unul din etaje funcţiona sala de expoziţii şi conferinţe “Principesa Ileana”.

Observǎm cǎ fotografiile X15. şi X13. se referǎ la acelaşi loc de pe Bulevard.

———————–

ARTICOLUL  VA  CONTINUA.

M-am gândit sǎ solicit perspicacitatea, atenţia şi cunoştinţele experimentaţilor şi pasionaţilor mei cititori printr-o nouǎ postare în care sǎ-i pun sǎ recunoascǎ/identifice locuri din Bucureştii de odinioarǎ, privind fotografii vechi.

În imaginile pe care vi le supun atenţiei, multe din clǎdiri nu mai existǎ,  unele sunt azi mascate de clǎdiri mai noi, iar o micǎ parte aratǎ, cu mici modificǎri, la fel ca acum multe decenii.

Nu vǎ prezint decupaje de fotografii, ci imaginea întreagǎ, aşa cum a fost realizatǎ de fotograf ; uneori am acoperit cu un dreptunghi unele construcţii mai cunoscute din cadru spre a face mai incitantǎ identificarea.

Cu cât veţi fi privit şi analizat în decursul timpului mai multe fotografii vechi şi cu cât lecturile voatre despre trecutul oraşului sunt mai bogate, cu atât recunoaşterea/identificarea va fi mai uşoarǎ. Toate imaginile se referǎ la locuri de pe strǎzile principalele ale Bucureştilor. Pentru a nu influenţa investigaţiile voastre, nu voi comenta rǎspunsurile pânǎ sǎptǎmâna viitoare.

Noua temǎ de vacanţǎ cuprinde un alt set de 10 fotografii. Dacǎ ele sunt uşor sau mai dificil de identificat ca primele, veţi decide singuri. Spor la treabǎ!

——————————

X11.

——————————-

X12.

——————————————————

X13.

—————————————————–

X14.

———————————————————–

X15.

———————————————–

X16.

———————————————————–

X17.

——————————————

X18.

———————————————————

X19.

—————————————-

X20.

—————————————–

Încǎ o datǎ vǎ urez succes!

Acum câteva zile am gǎsit pe net, în Jurnalul.ro, un articol al d-nei Simina Stan din 22 iunie 2010, intitulat “Loteria distruge patrimoniul naţional cu buldozerul” (link cǎtre articol la sfârşitul acestui material).

Observând cǎ autoarea este istoric şi fiindcǎ în perioada 1 ianuarie – 13 iunie a.c. scrisesem pe blog câteva articole referitoare la aceastǎ zonǎ istoricǎ a oraşului, am început sǎ citesc, sperând sǎ gǎsesc informaţii suplimentare .

Nu micǎ mi-a fost mirarea gǎsind în articol elemente (imagini, secvenţe de text şi denumiri specifice) luate din articolele mele de pe blog, fǎrǎ a se menţiona sursa.

1). – Articolul d-nei Simina Stan începe cu o fotografie

care a apǎrut în trei din articolele mele (“Casa Vǎcǎrescu de pe Calea Victoriei” din 1 ianuarie, “Grand Hotel Lafayette” din 11 aprilie şi  “Imobilul Prager” din 13 iunie ; veţi gǎsi link-urile cǎtre aceste articole la sfârşitul acestor rânduri).

Pentru a nu nevoitǎ sǎ menţioneze sau sǎ facǎ trimitere la sursa de unde a luat imaginea, d-na Stan a copiat-o, a manipulat­-o decupându-i fâşia de jos pe care era scris numele blogului şi numai dupǎ acea a plasat-o în articolul sǎu. Iatǎ imaginea întreagǎ, aşa cum apare în cele trei articole de pe blog, pe care am desenat “procedeul” eliminǎrii sursei :

.

Nu ştiu (şi nici nu conteazǎ) din care dintre cele 3 articole a fost luatǎ fotografia, fiindcǎ în timpul “prelucrǎrilor” i-a fost redusǎ, din greşealǎ sau intenţionat, rezoluţia iniţialǎ.

Altǎ dovadǎ a sursei imaginii este menţionarea anului 1913 (de ce nu 1912 sau 1914 ?!!!),

acelaşi cu cel din eticheta tehnicǎ a fotografiilor din articolele mele :

.

2). – Harta de la începutul articolului d-nei Stan

este luatǎ ca atare din articolul meu “Grand Hotel Lafayette” :

şi reprezintǎ un fragment din harta culorii de roşu (centrul de altǎdatǎ al Bucureştilor), întocmitǎ în 1871 de Lt.col. D.Papazoglu.

De data asta, d-na Simina n-a mai fost nevoitǎ sǎ decupeze ceva, întrucât nu scrisesem nimic pe hartǎ ; autoarea doar a desenat o elipsǎ roşie spre a “personaliza” imaginea.

În articolul meu, mi-am ales din harta întreagǎ o porţiune convenabilǎ pentru tema pe care o abordasem (dar care s-a dovedit convenabilǎ şi d-nei Simina). Puteam sǎ fi ales, pentru alte subiecte, alte porţiuni ale ei, de exemplu :

sau

.

De unde mai ştim cǎ harta este luatǎ din articolul meu? În afarǎ de faptul cǎ reprezintǎ (“din întâmplare”) exact aceeaşi porţiune dintr-o hartǎ de mari dimensiuni, eticheta tehnicǎ a celor douǎ imagini este practic identicǎ : dimensiunile 900 x 737 pixeli şi denumirea imaginii.

În articolul din JN

şi în articolul “Grand Hotel Lafayette …” de pe blog

.

Dacǎ “împrumuturile” s-ar fi limitat doar la partea de imagisticǎ, aş fi spus cǎ se mai întâmplǎ, atunci când colecţia de hǎrţi, planuri şi fotografii a autorului este redusǎ sau inexistentǎ (deşi la un istoric de profesie este de neînţeles).

3). – Am gǎsit însǎ în articolul d-nei Simina Stan, pus între ghilimele fǎrǎ a menţiona nici de aceastǎ datǎ sursa,

finalul articolului meu “Casa Vǎcǎrescu de pe Calea Victoriei”

.

Dacǎ scrieţi pe Google cuvintele “poarta in ea multa istorie” sau “a asistat la demolarea Hanului Zlatarilor” şi veţi apǎsa SEARCH, nu veţi fi condus decât la articolul meu şi la articolul d-nei Stan apǎrut pe mai multe site-uri ( Jurnalul.ro, Antena1.ro, astazi.ro-patrimoniu etc).

Poate cǎ, o datǎ în viaţǎ, am compus şi eu o frazǎ care sunǎ frumos, iar acum o vǎd publicatǎ sub numele altcuiva, în vecinǎtatea atenţionǎrii “Toate drepturile rezervate Jurnalul Naţional”.

4). – “Originala” şi frumoasa denumire “Casa Vǎcǎrescu-Bellu-Prager” pe care d-na Stan o foloseşte în articolul sǎu

reprezintǎ rodul cercetǎrilor mele asupra istoricului acestei clǎdiri, este formulatǎ de mine şi o veţi gǎsi doar în articolele mele ; este cel mai adecvat nume pentru acest imobil.

Dacǎ veţi scrie pe Google cuvintele “casa vacarescu-bellu-prager” sau pur şi simplu “vacarescu-bellu-prager” şi veţi apǎsa SEARCH, nu veţi ajunge decât la articolele mele

şi la noul articol al d-nei Stan.

Nu veţi gǎsi aceastǎ potrivitǎ denumire nici în cǎrţile de specialitate, fiindcǎ este relativ nouǎ şi îmi aparţine.

.

Oare pot fi mai jalnice mijloacele de a scrie un articol? Şi unde, într-un ziar important.

D-na Stan ni se prezintǎ ca un istoric ce evitǎ lectura autorilor clasici şi cǎruia îi lipsesc din arhiva proprie fotografiile şi de hǎrţile vechi (acestea fiind instrumente de lucru şi de cercetare pentru un profesionist). Autoarea a scris un articol luând elemente din blogul unui istoric amator, fǎrǎ a menţiona mǎcar sursa.

Astfel “lucrând”, un autor poate scrie un articol într-o orǎ-douǎ, în vreme ce mie şi altora ca mine ne ia câteva zile sǎ scriem pe blog ceva care sǎ nu dezamǎgeascǎ cititorii.

.

Am trimis un material similar cu cel de mai sus D-lui Director Marius Tucǎ şi D-lui Redactor Şef Dan Constantin, de la Jurnalul Naţional, cerândule sǎ ia cele mai potrivite mǎsuri faţǎ situaţia creatǎ, asta însemnând scuze din partea autorului, dar şi a redacţiei, însǎ nu am primit niciun rǎspuns.

Aşa încât am publicat acest material.

Îi rog pe cititorii mei sǎ-şi spunǎ pǎrerea.

———————————————————————-

Link cǎtre articolul d-nei Simina Stan:

Loteria distruge patrimoniul naţional cu buldozerul | Mişcarea de rezistenţă | Mişcarea de rezistenţă

Link-uri cǎtre articolele mele:

Casa Vacarescu de pe Calea Victoriei « Bucurestii Vechi

Piata Postei (2). Grand Hotel Lafayette « Bucurestii Vechi

Piaţa Poştei (7). Imobilul Prager « Bucurestii Vechi

(Configuraţia strǎzilor este şi azi cam aceeaşi).

.

X2. reprezintǎ Str. Regalǎ (azi porţiunea Strǎzii Câmpineanu dintre Calea Victoriei şi Bd.Brǎtianu) privitǎ dinspre Bd. Brǎtianu, din punctul unde ulterior avea sǎ se ridice Blocul Carlton, cǎtre intersecţia cu Str. Academiei. Ultima clǎdire pe dreapta, cea cu acoperiş ţuguiat, din fundal, este fostul Hotel Regal, demolat în anii ’30, pe locul cǎruia într-adevǎr s-a construit Hotelul Stǎnescu (numit apoi “Negoiu”).

.

X3. reprezintǎ o clǎdire azi dispǎrutǎ ce se gǎsea la intersecţia Str.Academiei (cea cu linia de tramvai) cu Str.Regalǎ (de pe care vine trǎsura). Clǎdirea de colţ a fost dǎrâmatǎ în anii ’30 împreunǎ cu toate celelalte din imagine, la reconfigurarea zonei. Pe locul ei avem azi, cu aproximaţie, spaţiul liber dintre Blocul “Romarta” (Dragomir Niculescu) şi Hotelul Negoiu.

În fundal-stânga se pot observa : imobilul în care funcţiona Berǎria Gambrinus, clǎdirea Fialkowski, Casa Vanic în care era Bǎcǎnia lui Dragomir Niculescu, Restaurantul Epurescu din spatele bǎcǎniei, toate demolate în anii ’30.

.

În imaginile urmǎtoare veţi vedea clǎdirile din X2 împreunǎ cu cele din X3, în vechea configuraţie a intersecţiei Regalǎ-Academiei :

.

***În fotografia X3 se vede Berǎria Cǎrǎbuş

Teatrul Cǎrǎbuş se gǎsea chiar vis-a-vis (în afara imaginii), lângǎ vechea clǎdire a Ministerului de Interne.

În 1937 teatrul a luat foc şi trupa lui Constantin Tǎnase şi-a continuat spectacolele în Sala Savoy a Imobilulului Frascati, pe Calea Victoriei (azi Teatrul de Revistǎ C.Tǎnase).

.

X4. reprezintǎ zona fostei Pieţe Sf.Gheorghe

iar în fundal un bloc care a rǎmas neschimbat

.

Printre personaje putem într-adevǎr recunoaşte pe tânǎrul, pe atunci, Nicolae Ceauşescu, care împreunǎ cu alţi tovarǎşi participa în zilele lui martie 1945 la un miting de susţinere a guvernului Petru Groza (primul guvern comunist al României, impus de sovietici).

.

X5. este fosta Piaţǎ a Palatului Regal (Piaţa Carol I) unde în fundal se vede Palatul Jockey-Club (anterior sediul Magazinului de Paris) cu show-roomul firmei S.A.R.A.L. care importa şi vindea automobile (Chrysler etc.) şi accesorii. În dreapta fotografiei X5, vis-a-vis, exista magazinul COLIN (într-un imobil situat între Hotelurile Imperial şi High-Life) care se ocupa în anii ’20-‘30 tot cu vânzarea de automobile.

.

Ulterior, în anii ’30, în locul magazinului S.A.R.A.L. s-a înfiinţat, la parter şi etajul I, cunoscuta Cafenea Corso, care în acei ani a fost preferata intelectualilor şi politicienilor bucureşteni, depǎşind prin bucǎtǎrie şi servicii Capşa.

.

***Configuraţia Pieţei Palatului Regal era mult diferitǎ de cea de azi ; de-a lungul Cǎii Victoria vechiul Palat Regal ocupa doar 1/3 din actuala lungime şi era încadrat la N de Hotelurile Imperial şi High-Life, iar la S de Hanul Kretzulescu (care înconjura biserica)

Fundaţia Carol I era încadratǎ la N de clǎdirile Jockey Club+Academia Comercialǎ, iar la S de imobilul Bǎncii Danubiana+Hotelul Metropole (perimetrul actualului Palat, trasat cu linie albǎ).

.

X6. reprezintǎ Hotelul Regina (care s-a mai numit apoi Hotel Central, apoi Hotel Rahova, iar azi aparţine, se pare, Ministerului de Interne) şi fostul Pod al Rahovei azi desfiinţat din anii ’30. În spate se vede Hanul Roşu etc. Ornamentele faţadei hotelului sunt aceleaşi ca acum 100 de ani:

.

X7. reprezintǎ partea de sud a Pasajului Macca-Villacrosse (aripa Villacrosse) cu monumentala intrare şi cu balconul astǎzi dispǎrute, împreunǎ cu Palatul Dacia-România care înainte-vreme avea deasupra un lanternou:

.

X8. reprezintǎ clǎdirile ce se aflau pe locul actualelor Blocuri Generala şi Romarta (Dragomir Niculescu). În prim-plan recunoaştem filiala din Calea Victoriei a Bǎncii Marmorosch-Blank care funcţiona în casa Franke, casa şi Magazinul lui Djaburov de articole orientale (covoare persane, obiecte de artǎ şi fantezie, dupǎ cum anunţau reclamele anilor ’20), casa Dima şi casa Wanech în care erau tot magazine, iar la clţ cu Regala, casa Vanic cu magazinul de delicatese al lui Dragomir Niculescu. În fundal, Hotelul Continental, în dreapta, balcoanele Pasajului Român (azi Blocul “Muzica”).

.

La mijlocul anilor ’30 au început demolǎrile – aceeaşi zonǎ dupǎ câţiva ani

Primul construit a fost Blocul Generala

şi apoi, Blocul “Romarta”

.

X9. este banca Ely Berkowitz construitǎ în 1905, imobil existent şi azi pe colţul Lipscanilor cu Smârdan

.

***În anii crizei 1929-1933 banca a dat faliment, ca şi multe alte bǎnci, şi ulterior a ocupat un spaţiu mai modest, dar tot central, la parterul Casei Popovici în care funcţiona şi Clubul P. Ţǎrǎnesc, pe colţul Cǎii Victoria cu Bd. Elisabeta

.

X10. reprezintǎ intersecţia Cǎii Victoria cu Bd. Elisabeta privitǎ din dreptul Str. Eforiei cǎtre Palatul Telefoanelor de azi. În prim-plan stânga, Grand Hotel du Boulevard având la parter Librǎria Universalǎ a lui Leon Alcalay, apoi Hotelul Louvre (versiunea 1900), azi Hotel Capitol şi în spate vechiul Hotel Frascati (azi Imobilul Frascati cu Sala Savoy), iar în dreapta, Casa Petrovici şi Capşa.

———————————————-

***Dacǎ cititorii doresc încǎ un set de 10 imagini în care sǎ identifice locurile, îi rog sǎ-mi comunice la rubrica de comentarii.